Muzica transformata in fotografie… experiment reusit, marca Renée Renard, un artist cu explozie tarzie, dar puternica.
Teodora Enache, omul si vocea care intregesc un jazz de calitate, e samburele de la care a pornit totul. „Lucrarile sunt un ecou la vocea Teodorei Enache, la starea pe care ti-o da cand o asculti cum canta. O voce atat de calda, incat vibreaza… care aduce lumina, acolo unde e intuneric.
Samanta jazzului, vibratia pura, vocea ca o lava care erupe, aripile care duc catre jazz, rodul care e copt”.
Expozitia de fotografie se asaza bine in Carturestiul de pe Mercy 7 incepand cu 27 octombrie si incita la un exercitiu de sinestezie pana in 17 noiembrie. Renée Renard, omul recuperat de arta din medicina si management, dupa un ocol de 24 de ani, la sfarsitul caruia „am simtit ca eram in sfarsit «acasa»”, va fi in zi de luni, 27 octombrie, de la ora 18, in asteptarea privitorilor si … ascultatorilor.
Isi numeste fotografiile sale „de stare” si se explica: „Majoritatea sunt senine, dar cateodata se intampla si sa fie plumburii… totul depinde de starea mea de spirit din momentul respectiv”.
Imagini pe muzica Teodorei Enache e o lucrare de diploma, notata pe linie cu 10, la sfarsitul studiilor de design multimedia din Facultatea de Arte Timisoara, suspectata ca „pictura fotografiata” si pornita de la o prietenie discret prefigurata:
„Pe Teodora Enache o cunosteam doar din cd-uri si din povestirile entuziasmate ale celor care o ascultasera live. I-am trimis un mail, povestindu-i despre mine (asemanator ei, si drumul meu spre arta a cunoscut o deviere – ea spre matematica, eu spre medicina veterinara), si despre dorinta mea de a gasi “culoarea” vocii ei in lucrarea mea de licenta. Mi-a raspuns cu o promptitudine si cu o caldura care m-au bucurat si onorat nespus.
Au urmat indelungi convorbiri telefonice, in care descopeream, pe langa o voce minunata, un om de o caldura, intelepciune, frumusete si bogatie interioara cum rar se mai intalnesc in ziua de astazi”.
Pentru frumusetea povestirii si a intalnirii, merita ca fraza sa nu fie taiata:
„S-o asculti pe Teodora cantand si mai ales sa comunici cu ea este un eveniment si cu siguranta un sentiment deosebit. Si nu trebuie sa fii sinestezic ca sa simti ca muzica si toata fiinta ei vibreaza. Chiar ea spune ca «jazzul e vibratie pura» si eu nu fac altceva decat sa preiau acea vibratie si s-o transpun in imagine.
Fara sa fiu o mare experta in jazz, cred cu tarie ca e genul de muzica pe care il canti si pe care il intelegi doar cand esti marcat, intr-un fel sau altul, de viata si de intamplari. Este probabil motivul pentru care am inceput sa “simt” jazz-ul abia in ultimii ani. Jazz-ul, la randul sau, marcheaza… te atinge cum putine genuri muzicale o pot face.
Vorbind cu Teodora despre muzica si viata ei, am ajuns, in mod firesc, sa povestim si despre mine. Despre cei 7 ani in care am studiat medicina veterinara, pe care ii consideram “ani pierduti”, pentru ca in timpul acela as fi putut “sa fac arta”.
Si atunci Teodora mi-a spus ceva care mi-a schimbat total perceptia despre rostul fiecarui moment si al fiecarui lucru in viata: «…toate pe care le parcurgem ne implinesc prin natura lectiilor primite si ‘sacul’ numai asa se umple… Si de abia cand rodul e copt, atunci poate fi cules… Niciodata mai devreme… Si cine stie prin ce metode se coace in cazul fiecaruia?».
Din acel moment, elementul care apare cel mai des in lucrarea mea este fructul. Si implicit, motivul copacului. Ambele au aparut in mod firesc, ca intr-o reactie sinestezica”, povesteste Renée Renard.
Ii place lumina la apus, la Sasca Montana („e momentul acela din zi care te face sa te simti fericit fara sa ai un motiv anume”) si de cand a inceput sa lucreze la proiectul cu Teodora Enache – rosul, intunericul: „Toate fotografiile sunt facute din toamna pana in primavara, noaptea, pe ploaie.
Noaptea, culorile au alta intensitate, iar ploaia adauga stralucire si vibratie. Rosul e parca mai dens…. Jazzul vibreaza altfel, noaptea… si te face sa rezonezi mai puternic. Foloseam un timp de expunere lung, numaram secundele in gand si-mi dadeam seama ca 13 secunde trec, cateodata, teribil de greu.
Ploua si mi-era tare frig. Dar descopeream deodata forme ascunse, umbre subtile care modificau forma in totalitate. Cu timpul am invatat sa desenez cu lumina, doar miscand aparatul, de parca as scrie la tabla. Am reusit chiar sa „scriu” litere!”. E uimitoare Renée Renard si are atatea de spus. Veniti luni la Carturesti!
